SweetM - Capitolul 3, Partea 1

Hello, sweet people! Astăzi, astăzi, voi posta un nou subcapitol din cartea ”SweetM”. Am ajuns la capitolul III, intitulat “Sentimente regăsite I”, subcapitolul 1, “Trandafirul mov”. Vreau să vă mărturisesc că eu sunt îndrăgostită de acest subcapitol şi de tot ce va urma. Sper să vă placă şi vouă! Pupici!

P.S. Aştept comentarii, să îmi spuneţi ce părere aveţi! 

3.1. Trandafirul mov

                                        

            Un cuvânt care descria perfect atmosfera de acolo era << agitaţie>>.  Multă, mult prea multă lume, de la copilaşii de grădiniţă până la bunicii mândri care îşi aplaudau nepoţii când erau premiaţi. Regretele, dorinţele, expectanţele se puteau citi de pe feţele noastre, ale celor care absolveam în acea zi. Da, venise ziua când îmi luam rămas bun după patru ani de la Colegiul ,,Alexandru Grigorescu”. Discursurile domnilor profesori cât şi a colegilor îmi amplificau emoţiile şi îmi ofereau o stare de nelinişte, gândindu-mă că poate nu o să mai am ocazia să îi întâlnesc pe acei oameni minunaţi. De aceea, am hotărât că la acea festivitate, voi  încerca să vorbesc cu cât mai multe persoane pentru a beneficia de acel prilej pe care îl aveam.   
            Tocmai ce evocam cu doamna diriginte evenimente petrecute în clasa mea, când din spatele meu m-a întrerupt cineva:     

    
- Bună ziua, doamnă profesor! Îmi cer mii de scuze că intervin în conversaţia dumneavoastră, dar aş dori să vorbesc ceva cu domnişoara care vă este alături. Îmi permiteţi, vă rog, să o răpesc preţ de câteva clipe?     
- Bineînţeles! Ai acordul meu.  

            Ce voia acea persoană să vorbească cu mine? Vocea îmi părea  familiară, dar nu destul, încât să o identific:         

  
- Bună ziua, domnişoară! Nu neg că îmi place tot ceea ce văd din spate, dar mi-ar face o deosebită plăcere dacă v-aţi întoarce cu faţa spre mine. Credeţi că merit acest efort?

Timbrul grav al vocii sale asociat cu aroganţa, de care făcea uz atunci când mi se adresa, îmi intensifica ritmul cardiac. Tonul şi armonia cuvintelor mi se păreau specifice unei singure persoane din viaţa mea. Dar nu... ,,Încetează! Mai bine te întorci să discuţi cu acest misterios bărbat!” îmi spuneam în acele momente. Eram dornică să îl văd.  
 În momentul când m-am întors mi-a atras atenţia un trandafirul mov. Era printre cele mai frumoase flori şi deosebite din câte văzusem până atunci. Nu avusesem niciodată ocazia să văd un trandafir mov. Era cu adevărat o floare remarcabilă. Fiecare petală avea aceeaşi dimensiune şi se urma una pe alta într-o ordine fără reproş, conferindu-i florii o estetică aparte. Culoarea mov contopită cu nuanţe de alb accentua splendoarea florii. Pentru un moment, chiar am uitat să mă uit la cel care îmi oferea acel unic trandafir. El a observat că toată atenţia îmi era îndreptată spre acea floare: 

- Poate că vă miră gestul meu de a vă dărui acest trandafir şi sunteţi îndreptăţită să nu îl acceptaţi, dar înainte de a vă lăsa să refuzaţi, îmi permit să îi fac prezentarea. În drum spre festivitate, m-am oprit să iau flori, cum cred că mare parte din cei de aici au făcut acest lucru. Nimic special, deocamdată. La florărie când alegeam buchetele, am zărit acest trandafir. Era prea frumos ca să nu îl cumpăr. Însă, dacă făceam acest lucru cui aveam să i-l dau? Aşa că m-am uitat încă o dată la el şi văzându-l atât de frumos şi deosebit am decis că cine îl va primi va trebui să fie pe măsura lui. Ajungând aici, am privit multe fete drăguţe cu scopul de a o vedea pe cea mai frumoasă şi, anume, stăpâna acestei flori mov. Astfel, înclin acest trandafir în faţa frumuseţii dumneavoastră, mulţumit că el şi-a găsit regina. Nu îmi doresc altceva decât să îl primiţi. Nu am pretenţii să vorbiţi cu mine.     
- Încântătoare poveste, domnule! Cu mare plăcere accept această floare, mai ales, după o astfel de prezentare. Totuşi îmi puteţi spune ce simbolizează trandafirul mov?    
- Speram să mă întrebaţi, astfel pot să accentuez frumuseţea pe care o posedaţi. Simbolistica acestuia ar fi încântarea, fascinaţia, aşa cum sunt eu acum faţă de dumneavoastră.
- Cred că exageraţi, domnul...?          
- Matei Ionescu. Pe tine cum te cheamă, frumoasă domnişoară?      

Auzirea acestui nume m-a cutremurat. Era Matei al meu? Dintr-odată, am început să îl analizez detaliat, ca să îmi dau seama dacă este el.     
            Îmi plăcea ceea ce vedeam... Se vedea clar că cel din faţa mea era un bărbat mai mare decât media vârstei din acea încăpere. Ridurile mici şi uşor accentuate de pe fruntea lui îl făceau mai atrăgător şi misterios. Părul negru puţin neascultător îl încărca cu o naturaleţe copleşitoare. Ochii săi căprui transmiteau bunătate şi căldură. Nasul proporţional cu faţa împreună cu buzele cărnoase îl transformau într-un bărbat cu adevărat senzual. Barba proaspătă de pe tenul lui îngrijit îl cataloga mai masculin decât era. Cămaşa de culoarea oceanului se aşeza perfect pe trupul său, lăsând impresia unui bărbat puternic şi impetuos. Înălţimea, estimată la 1,80 metri, era încă un atuu ce îl făcea extrem de ispititor pentru mine. Mă atrăgea bărbatul acesta, mi se părea fascinant. Avea anumite trăsături similare cu Matei al meu, dar nu eram sigură dacă era sau nu el. Trecuse prea mult timp de la prima şi unica întâlnire cu Matei. Nu mai ştiam exact cum arată. Întrucât, numai gândul că ar putea fi el, îmi dădea palpitaţii mari, am devenit palidă, simţind că mă prăbuşesc.         

- Domnişoară, vă simţiţi bine? Ce s-a întâmplat?       
- Marina, Marina Marga mă numesc, răspunzându-i cu o voce aproape dărâmată.   
- Marina!? Marina!? Nu pot să cred. Acum înţeleg...
- Ce anume înţelegeţi?             
- Atracţia aceasta pentru tine din primul moment de când te-am văzut. Doamne, ce frumoasă eşti! Tu... tu eşti SweetM. Poate că tu nu mă mai ştii, dar să îţi reîmprospătez memoria, eu sunt aşa numitul << domnul reparator >>.           
- Domnule Matei, cred că greşiţi... Pentru mine nu mai eraţi domnul reparator ci SweetM, am spus eu cu ardoare în voce, încântată şi fericită peste măsură că l-am reîntâlnit şi că nu uitase complet de mine în atâţia ani.       
-  Speram ca viaţa să fie bună cu mine şi să mai îmi ofere prilejul şi norocul de a te mai întâlni te mai întâlnesc vreodată.        
- Nu cred că depinde de viaţă. Dacă voiai să mă mai întâlneşti vreodată, nu rupeai legătura cu mine, acum cinci ani. În fine... ce cauţi la liceul meu? M-am adresat eu, cu puţină ranchiună lăsată în sufletul meu de atâţia ani.
- Liceul tău? Dacă ar fi să mergem pe criteriul vârstei, aş putea spune că este liceul meu, eu am promovat înaintea ta.           
- Dar nu mergem pe criteriul vârstei, ci pe baza a cui este festivitatea de astăzi. Ca să te scutesc de un răspuns, îţi zic eu, este a mea, implicit este liceul meu.         

Nu înţelegeam atitudinea mea faţă de el, pentru că eram atât de fericită şi emoţionată să îl văd. Atunci de ce mă comportam aşa cu el? Mi-am dat seama că renunţând la mine atunci, mi-a cauzat o suferinţă mai mare decât o percepeam înainte. Întâlnirea aceasta cu el mi-a arătat că eram încă îndurerată şi foarte supărată pe modul său de a se comporta faţă de mine. Avându-l în faţa mea, acum, îmi doream să îl pedepsesc pentru toată durerea pe care mi-a pricinuit-o atâţia ani, de unde şi atitudinea răutăcioasă şi rece cu care îl tratam.                  

- Nu am vrut să te supăr, SweetM, normal că tot ce este aici îţi aparţine ţie, nu mie. Eu am venit doar în treacăt.

- Dar de ce ai venit?   
- Cum ţi-am zis, şi eu am învăţat aici  acum mulţi, mulţi ani  şi tocmai astăzi este reuniunea cu foştii mei colegi şi profesori.        
- Interesant, nu am crezut niciodată că eşti genul acela care să participe la astfel de evenimente.    
- M-ai citit bine, chiar nu sunt, dar ceva din mine mi-a spus că trebuie neapărat să mă duc. Poate chiar speranţa că o să te văd pe tine.        
-  Termină cu prostiile, te rog! Nici măcar nu ştiai că sunt la liceul acesta.    
- Cum nu? Tu mi-ai zis!           
- Ţi-am spus că îmi doream. Nu aveai de unde să ştii că am fost admisă aici.           
- În patru luni de conversaţii cu tine, mi-am dat seama că eşti o persoană ambiţioasă şi determinată să reuşească ceea ce îşi propune. Nu aveam nici cea mai mică îndoială că nu vei fi aici astăzi. 

Ştie câte luni am vorbit, deci nu m-a uitat, am gândit eu, hotărând că e cazul să nu mai fiu atât  defensivă.

- Îţi multumesc pentru complimentele din seara aceasta, Matei! Acum, te rog, să mă scuzi! 

Îmi doream să mai stau să îl ascult, dar îmi era aşa de drag, încât îmi era greu să stau aşa aproape de el.    


- De ce mă părăseşti aşa devreme? Mă gândeam că o să vorbim mai mult.   
- Poate cu altă ocazie.
- Cu siguranţă cu altă ocazie, mi-a spus el cu multă hotărâre în voce.

*Continuarea pe blog, Duminică, 6 Iulie, 2014*
Pentru că... fetele se relaxează cu stil!
Vă aștept și pe facebook!

SweetM - Capitolul 2, Partea 4

Hello, sweet people! Ce faceţi? Astăzi postez ultimul subcapitol din capitolul 2, intitulat „Decizii”. Veţi afla despre ce decizie este vorba, citind! Enjoy it!

Pentru că... fetele se relaxează cu stil!

2.4 Decizii

   Mai erau două luni până la examenele de finalizare a liceului. Eram foarte bine organizată şi concentrată pentru absolvirea liceului cu felicitări. Îmi doream viitorul visat şi luptam pentru acest obiectiv. Ştiam că dacă te zbaţi o să şi reuşeşti. Cu Adrian mă întâlneam mai rar, dar atmosfera din relaţia noastră era mai degajată, eu nu mai acordând atâta valoare spuselor lui, pentru că ştiam că el nu le zice ca eu să sufăr, ci, pentru că aşa era felul lui de a fi.            

 - Iubi, vreau să vorbim! Este important pentru mine. Crezi că poţi?
 - Bine, Adrian. Să vorbim. Te ascult! Ce s-a întâmplat?       
 - Iubi, nu ştiu cum să îţi zic...
 - Cu vorbe, am zis eu, tachinându-l puţin, văzând că este cam agitat.         
 - Nu ştiu cu ce să încep...        
 - Cu începutul, Adrian! Ce s-a întâmplat? De ce eşti aşa tensionat? Nu te simţi bine? Eşti bolnav?           
 - Marina, dacă nu m-ai întrerupe mereu, aş putea să îţi zic...
 - Bine, te ascult fără să te mai întrerup.        
 - Marina, vreau să... de fapt, nu mai vreau... 

   Nu înţelegeam ce este cu el, pentru că întotdeauna îşi spunea ideile fără prea mari dificultăţi. Ce avea oare să îmi spună? Ce nu mai vrea?           

- Marina, nu mă mai simt bine cu tine. Nu mă simt important în relaţia aceasta. Tu nu mă apreciezi la justa mea valoare. Am încercat să trec cu vederea până acum, dar de când am întâlnit-o pe ea, mi-am dat seama că relaţia noastră nu funcţionează.          
- Care ea? Am întrebat eu intrigată.   
- Noua mea prietenă.  
- Interesant. Ai o nouă prietenă? De când?   
- Nu acest lucru este important. Vreau să ne despărţim. Tu nu îmi acorzi importanţă. Tot timpul am făcut ceea ce ai vrut tu, nu ceea ce mi-am dorit eu. Eşti o fată răsfăţată şi imatură care a pus întotdeauna pe primul loc nevoile sale. Adina, iubita mea, întotdeauna, mă înţelege şi îşi prioritizează timpul în funcţie de nevoile mele. Pentru ea, eu sunt cel mai important şi dorinţele mele îşi au locul în gândurile ei. Am încercat, Marina, crede-mă, să nu mă supăr pe tine atunci când întâlnirile noastre erau amânate din cauza urgenţelor tale.  Însă, nu mai pot şi nici nu mai vreau. Mi-am dat seama că nu am fost fericit alături de tine, acum, mă bucur de fericire alături de ea. Adina face tot timpul ceea ce vreau eu, fără să mă contrazică la orice pas, considerând că eu ştiu ce este cel mai bine pentru relaţia noastră. Dacă şi tu făceai la fel ca ea, clar, nu ajungeam la o astfel de decizie. Eu te-am iubit, Marina, m-am străduit mereu să te fac fericită, dar din partea ta nu am văzut nimic. Vreau să mă fac înţeles: nu e vina mea că, acum, ne despărţim, ci doar a ta, a importanţei pe care ţi-ai acordat-o. Eu ar fi trebuit să fiu cel mai important în relaţia noastră. Eu, fiind bărbatul dintre noi doi, trebuia să iau toate deciziile şi eu să consider ce este bine sau rău, important sau nesemnificativ pentru noi, iar tu să te conformezi, dar nu s-a întâmplat aşa..  De aceea, eu am hotărât să punem capăt acestei relaţii astăzi. Sper să mă înţelegi, măcar în ultimă instanţă, dacă până acum nu ai putut face acest lucru. Ştiu, mă iubeşti foarte mult, de aceea, te rog, să nu suferi prea tare, gândeşte-te că eu sunt fericit, deoarece am găsit fata care mă apreciază. Iartă-mă, pentru acest final, dar cum îţi spuneam, nu este vina mea, ci doar a ta. Îmi doresc ca şi tu să îţi găseşti persoana potrivită pentru tine! Sincer, aş vrea să nu îmi porţi ranchiună şi cândva să fim iar amici.
- Adrian, mă bucur pentru tine că ai găsit-o pe Adina şi că ea te înţelege mult mai bine decât mine. Îmi place să te ştiu  fericit într-o relaţie în care tu eşti cel mai important, aşa cum ţi-ai dorit dintotdeauna. Nu uita, eu  voi fi întotdeauna  prietena ta şi atunci când ai nevoie,  poţi apela cu încredere la mine.   
- Ce uşurare, Marina! Mulţumesc că ai înţeles ce este important pentru mine. Trebuie să plec, am întâlnire cu Adina acum. Mult succes la bacalaureat, Marina!    
- Mulţumesc, Adrian!  Distracţie plăcută la întâlnire!
- Cu siguranţă o să fie! Bye, bye!      

   Am preferat şi de data aceasta, fiind ultima, să nu îi zic lui Adrian părerea mea despre el. Ce mă amuza era faptul că, aveam aceeaşi părere despre el ca şi a lui despre mine. M-am străduit tot timpul să ignor multe neplăceri din partea lui la adresa mea, să nu îi reproşez nimic, să îmi reprim dorinţele mele în detrimentul dorinţelor lui, să acord importanţă mai mare nevoilor şi urgenţelor sale, care de cele mai multe ori mi se păreau de-a dreptul inutile şi copilăroase.  Uneori, îmi amânam sau  anulam programul pentru a-l putea face fericit. Mă simt bine că a găsit o fată care, după părerea lui, este potrivită pentru el, sper doar să îşi menţină opinia mult timp de acum înainte. Făceam şi eu acest pas, imediat după admiterea la facultate, dar mă bucur că l-a făcut el. Nu îmi doream să sufere, aflându-mi părerea despre comportamentul lui, care era total opusă faţă de imaginea sa de sine. Îmi plăcea că s-a întâmplat aşa şi că până la urmă el este fericit. Ce să mai zic de mine? Eu, în sfârşit, mă simţeam liberă, relaxată. Nu mai era cazul să fac compromisuri, să mă abţin de la comentarii sau de la adevăr. Am fost eliberată de o relaţie în care nu  mă comportam aşa cum îmi doream. 
   Ce frumoasă este libertatea! Ce bine este să acţionezi doar gândindu-te la tine, fără a-ţi păsa de altcineva. Chiar dacă eram foarte stresată că mai aveam doar două săptămâni până la începerea examenelor, mă simţeam împăcată cu mine, fericită. Timpul liber, puţin de altfel, în acea perioadă, mi-l petreceam făcând ceea ce îmi plăcea mie, nu ceea ce mi se impunea. Adoram să mă plimb, să ies în natură, să admir tabloul  pe care mediul înconjurător îl oferea. Mă încărca cu multă energie pozitivă şi cu optimismul de care aveam nevoie în perioada următoare.

*Continuarea pe blog, Duminică, 29 Iunie, 2014*
Pentru că... fetele se relaxează cu stil!
Vă aștept și pe facebook!

SweetM - Capitolul 2, Partea 3

   Bună, sweet people! Am postat un nou subacapitol din cartea “SweetM”, intitulat „Surprize”. Îmi pare rău pentru întârziere, dar în weekend nu am avut acces la internet! Enjoy it!

   P.S. Ca să înţelegeţi mai bine acest subcapitol, este de preferat să recitiţi înainte, subcapitolul anterior lui, 2.2 „Cele mai bune sfaturi”.

2.3   Surprize

           

   Atmosfera era chiar plăcută. O după-amiază călduroasă, deoarece soarele îşi realiza cu succes îndatoririle, reuşind să însufleţească ambianţa. Aveam parte în acea zi de un sfârşit de martie sublim. Era un peisaj de contemplat. În aer, plutea mireasma acelui anotimp, degajând vigoare şi energie tuturor care intrau în contact cu aceasta. Soarele se impunea măreţ în faţa puţinilor nori care timid îşi făceau apariţia. Păsările gureşe zburau fericite printre copacii îmbrăcaţi în veşminte de primvără, iar iarba verde parcă dansa în adierea vântului. Acesta din urmă, nu o obosea prea tare cu ritmuri alerte, ci îi oferea o cadenţă lină şi echilibrată.                                               
   Îmi plăcea să privesc povestea naturii, îmi oferea linişte şi relaxare.Cu toatea acestea, Adrian nu îmi împărtăşea starea.       


- Iubi, nu mai sta mută, vorbeşte şi tu cu prietenii mei, nu vreau după să îmi reproşeze că am o iubită deloc vorbăreaţă!     
 
  În schimb, eu nu voiam să conversez cu nimeni, ci doar să mă las vrăjită, în continuare, de farmecele naturii.        
-  Marina, nu ştiam că o să vii şi tu. Adrian nu ne-a zis nimic despre faptul că o să vină însoţit, m-a înştiinţat unul din prietenii lui.    
- A insistat mult să vină şi nu am putut să o refuz. Îmi place tot timpul să îi îndeplinesc toate dorinţele, a intervenit Adrian.                       
- Ce iubit grozav ai, Marina! Eşti de acord, nu-i aşa?
  
  În momentul acela, faţa mea şi-a schimbat culoarea, devenind roşie, iar sângele îmi clocotea în vene. Nu puteam să cred ce tocmai auzisem. Adrian, le-a spus cumva prietenilor lui, că eu am insistat să vin aici? Eu? Oricum trebuia să mă calmez. Nu era momentul unei exteriorizări  sau  momentul  adevărului.


- Cred că faptele spun mai bine decât mine dacă Adrian este un iubit grozav, am răspuns eu pe un ton apăsat, uşor sarcastic.         
 
   Cele patru ore ce au trecut mi s-au părut o eternitate. Îmi doream nespus de mult, să inventez o scuză şi să mă evapor de la acea întrunire. Însă, dacă am acceptat invitaţia lui Adrian, mi s-a părut just, să o onorez până la final. Nu mai eram o copilă, căreia dacă nu îi plăcea ceva, îşi lua păpuşa preferată şi pleca la ea în cameră, departe de tot ce îi cauza neplăceri şi suferinţe. Eram o persoană matură, aşa mă consideram, de aceea, atunci, nu i-am reproşat nimic lui Adrian. Am aşteptat să plecăm de acolo, pentru a putea să îi spun ce mă apăsa. Însă, am avut parte de o surpriză:


-  Mă, iubi, ce ţi-era atât de greu să spui că, într-adevăr, sunt un iubit grozav? Ce a însemnat răspunsul acela ,,inteligent” pe care l-ai dat? M-ai pus într-o situaţie jenantă faţă de prietenii mei. Nu era cazul să filosofezi atât. Puteai să spui direct ceea ce credeai, adică da. Să nu mai faci aşa ceva, să te dai atât de inteligentă în faţa prietenilor mei, ne-am înteles, iubi?          
- Eşti sigur că acesta ar fi fost răspunsul meu?          
- Normal, doar sunt un iubit nemaipomenit.  


M-a lăsat perplexă, astfel, m-am gândit că nu mai avea rost vreun reproş. Oricum nu ar fi înţeles şi nici nu mai aveam dispoziţia necesară să îl aud.   
   Din seara aceea, m-am hotărât să îl evit pe Adrian. Nu eram dispusă să îi distrug percepţia faţă de imaginea sa de ,,iubit nemaipomenit”. Nu mai mi se părea important şi necesar să îmi cunoască părerea  faţă de comportamentul lui şi nici nu voiam să îi produc o suferinţă, auzind că eu nu am aceeaşi opinie ca el. Adrian era un băiat bun, sufletist, însă cu un comportament mult prea imatur şi prea centrat pe propria persoană, considerând că el ar trebui să fie cea mai importantă persoană din toate cercurile sale de prieteni: a  fi tot timpul înţeles şi tot ceea ce se întâmplă să  fie în beneficiul lui. Un cuvânt care îl descrie cel mai bine pe Adrian, ar fi cel de << copil >>. Mă amuza felul lui de a se comporta. Îl îndrăgeam, dar nu ca pe un iubit, ci ca pe un amic.       
   Nu mă îndrăgostisem niciodată de el, fluturaşii aceia din stomac nu au existat. Singura persoană ce i-a trezit la viaţă pe aceştia a fost Matei. SweetM al meu… Vai, ce  mult îmi lipsea! Deşi au trecut atâţia ani, nu îl puteam uita niciodată. Nu ştiu ce îmi făcuse. E posibil ca din câteva discuţii cu o persoană să ajungi să fii îndrăgostită irevocabil de ea? Da, doar discuţii neimportante, banale, nu discuţii cu iz romantic sau întâlniri. Astfel de întrebări mi le-am tot adresat de-a lungul timpului, ajungând la concluzia că el este<< băiatul meu>>, adică cum se spune, sufletul pereche. Păcat că alesul meu era atât de mare pentru mine şi că nu era posibilă niciodată o relaţie cu el. Ştiam că el mă percepe ca pe o fetiţă şi niciodată ca pe o potenţială iubită. Întrucât mi-am repetat aceste asumpţii în cap de nenumărate ori, am acceptat ideea.  Eram mulţumită cu faptul că el era pentru mine sufletul pereche şi că nimic nu va schimba această valoare. De ce consider că el era cel destinat mie? Cum spunea bunica mea: ,,A te te simţi şi a putea fii tu. A fii mereu fericită şi apreciată.” Eu doar vorbind cu el, subiecte fără valoare sentimentală, deţineam toate aceste stări. Dar dacă era posibilă relaţie între noi? Cred că eram atât de încărcată afectiv, încât îmi ajungea nouă vieţi. <<Gata cu visatul! Probabil el are o familie acum. Bucură-te că el este fericit şi mergi mai departe!>>Îmi spuneam uneori, cu scopul de a nu mai alimenta această reverie. Mă ajuta să mă focusez pe lucrurile de actualitate din viaţa mea.  

*Continuarea pe blog, Duminică, 22 Iunie, 2014*
Pentru că... fetele se relaxează cu stil!
Vă aștept și pe facebook!

SweetM - Capitolul 2, Partea 2

   Bună, sweet people! Am postat un nou subcapitol din cartea ”SweetM”. Se numeşte „Cele mai bune sfaturi”. Poate cu acest capitol, vom reuşi să înţelegem unde este Matei... Enjoy it! Pupici!

   P.S. Aştept comentarii, critici! Orice!

2.2 Cele mai bune sfaturi

Vizita la bunica m-a ajutat să mă simt iar eu, să îmi amintesc de copilărie, de clipele frumoase alături de ea, pe care le savuram cu drag. S-au schimbat multe de atunci. Acum, bunica locuia la casă, într-un sat mic, dar aproape de oraş, înconjurată de multe animale. Îmi lipsea mult, deşi părinţii mei erau lângă mine, ea era prietena şi confidenta mea. M-a ajutat să trec mai uşor peste tristeţea ce m-a marcat acum patru ani, când nu am mai primit niciun mesaj de la Matei. Da, patru ani au trecut de când Matei nu mi-a mai răspuns.

From: marina_m@yahoo.com        
Sent: Joi, 18 mai, 2000, 8:14 PM     
To: matei.bussiness@yahoo.com    
Subject: RE: Sper că eşti bine         

            Hey, SweetM! Da, sunt bine, nu sunt tristă, nu ştiu de ce mă percepi aşa. Situaţia cu bunica mea mă deranjează puţin, pentru că, în fiecare zi, îmi reproşează că stau prea mult la calculator şi că îmi neglijez şcoala. Însă, nu este aşa şi tot încerc să îi explic, dar, în zadar... În rest, totul e bine. Tu ce mai faci?      
                                                                     SweetM

Reply, Reply All or Forward | More

   Probabil acum este un om însurat, fericit şi cu câţiva copii.  

- Cum te mai înţelegi cu Adrian?       
- La fel, bunico, nimic nu s-a schimbat. Tot comportamentul acela egoist şi egocentric îl are.         
- Tu eşti fericită cu el, draga mea?     
- Nu mereu, dar uneori sunt, în special, atunci când mă face să râd. 
- Draga mea, ai doar nouăsprezece ani, eşti foarte tânără, nu mi se pare corect să faci compromisuri de la vârsta aceasta. Dacă nu te simţi bine alături de acest băiat, renunţă. Cel mai important este să fii tu fericită. Mai concret, să poţi fii tu: să  te poţi comporta natural, să poţi  spune  şi face ceea ce simţi şi, mai ales, să fii susţinută şi apreciată. Încearcă să nu laşi niciodată dorinţele, nevoile tale mai prejos decât ale celeilalte persoane, pentru că asta înseamnă a nu îţi mai trăi propria viaţă, ci viaţa altuia. Acum, nu înţelege, fata mea, că într-o relaţie nu este necesar să faci compromisuri, ba da este. Însă, nu doar tu, ci şi el. Mai mult de atât, aceste compromisuri trebuie înţelese şi apreciate. Noi, eu cu bunicul tău, pe baza acestei reţete am ajuns la patruzeci de ani de căsnicie. Vreau să fii iar tu, Marina, să te simt iubită şi apreciată. Dacă tu consideri că Adrian este cel care poate să te facă fericită, atunci, luptă pentru el, altfel renunţă. Tu eşti o fată minunată care merită tot ce e mai bun, şi ştii, nu zic lucrul acesta doar pentru că eşti nepoata mea favorită. 
- Sunt singura ta nepoată, bunico! amuzându-mă. Mulţumesc pentru sfaturile tale, voi încerca să ţin cont de ele.  
 

  Ştiam că bunica avea dreptate, dar deocamdată nu voiam să iau nicio decizie referitoare la relaţia mea cu Adrian. Obiectivul meu principal era finalizarea liceului cu note bune, pentru a fi admisă la Facultatea de Litere. Dorinţa mea era de a preda, de a ajunge o profesoară competentă.
Aşa că timpul trecea fără să îmi dau seama prea mult, fiind ocupată cu învăţatul şi cu crizele de importanţă ale lui Adrian.           

- Iubi, ţi-am zis, mergem sâmbătă la grătar, nu mă supăra. I-am  anunţat şi pe prietenii mei că vei venii şi tu. Lasă-l încolo de test,  că o să fie bine, şi chiar dacă nu, ce contează atât de mult o notă mică? Eu am primit multe când eram în liceu şi nu mai era aşa o tragedie. Trebuie să mergem!      
- Adrian, în primul rând, ar trebui să fii ştiut deja cât de important este acest test, mă ajută în demersul admiterii la facultate. Acum, îmi dau seama, dacă tu nu mai eşti la liceu şi  eşti la o facultate, nu te mai interesează această perspectivă, totuşi, trebuie să ţii cont şi de ceea ce vreau eu. În al doilea rând, nu poţi  vorbi în numele meu fără a mă întreba dacă pot sau nu să îţi onorez invitaţia. Nu este vina mea că te vei duce fără mine. În al treilea rând, te-am anunţat de săptămâna trecută de acest test important. Plus, chiar nu am dispoziţia necesară. Îmi pare rău, dragule, dar chiar nu pot să vin!     
- Mă disperi cu o admitere la facultate! Nu înţeleg ce este aşa de importantă pentru tine. O facultate o poţi urma şi în regim de taxă aşa cum fac eu, nu este o mare ispravă. Acum că te-am convins, să fii gata la 17.     
- Adrian, nu.... însă nu am mai avut ocazia să termin ideea, pentru că el plecase.     

  Chiar nu îmi doream să mă duc. Mă irita îngrozitor purtarea aceea infantilă a sa şi nu aveam starea necesară să mai suport încă vreo zece comportamente similare la acel grătar. Nu mă potriveam cu acea gaşcă, nu mă simţeam în largul meu cu prietenii lui Adrian, de fapt, nici cu el.

- Iubita mea, eşti gata? Hai, mai repede! O să întârziem!      
- Adrian, ţi-am zis că nu vin, nu trebuia să  vii după mine.    
- Cum adică? Stabilisem că mergem. Îmbracă-te!      
- Nu stabilisem noi doi, ci doar tu. Acum stabilesc eu şi îţi spun că nu merg.           
- Nu pot să cred! Tu chiar nu înţelegi cât este de important pentru mine? Nu vreau să mă fac de râs în faţa prietenilor mei că nu o să vii. Nu îmi fă una ca asta şi răzgândeşte-te, te rog!                

Pentru prima dată după mult timp, Adrian mă ruga, nu îmi impunea. Am hotărât că este cazul să îl apreciez pentru acest lucru şi să îi onorez invitaţia, văzând pe faţa lui cât era de importantă această întâlnire.         

- Mulţumesc, iubi , nu vei regreta! Va fi distracţie!    

*Continuarea pe blog, Duminică, 15 Iunie, 2014*
Pentru că... fetele se relaxează cu stil!
Vă aștept și pe facebook!

   Bună, oameni frumoşi! Ce mai faceţi? Eu am fost cam ocupată în ultima vreme (dovadă că nu am mai postat nimic de câteva zile). Examenele îmi ocupă tot timpul, mă gândesc mereu la ele. :)) Sunt prezente moment de moment alături de mine chiar împotriva voinţei mele. Oare ce să fac ca să scap de ele? :)) Poate merge cu o melodie?

   Sper că la voi e mai bine si că vă bucuraţi de timp frumos şi fără stres. Pupici!
 
   P.S. Mâine, vineri - REŢETA SĂPTĂMÂNII

Vă aștept și pe facebook!

   Pentru că... fetele se relaxează cu stil!

SweetM - Capitolul 2, Partea 1

   Bună, sweet people! În primul rând, vreau să vă urez la mulţi ani fericiţi şi să nu lăsaţi copilul din voi să plece vreodată! În al doilea rând, astăzi, e ziua postării unui alt subcapitol din SweetM. Am ajuns la cel de-al doilea capitol intitulat „Compromis peste compromis”, primul subcapitol „Întâlnirea”. Aici, vom avea parte de… o surpriză. Enjoy it!        

   P.S. Aştept comentarii, critici, orice!

II Compromis peste compromis  

2.1 Întâlnirea

- Alo, iubita mea?                    
- Da, ce s-a întâmplat?             
- Nu mai putem să ne vedem la 14, deoarece vreau să mă uit la meci şi tocmai atunci începe. Propun să ne întâlnim la 16. Nu-i aşa, că poţi? 
- Nu prea pot la 16... Ţi-am zis de ieri că vreau să mă duc să o vizitez pe bunică-mea. Nu am mai văzut-o de când s-a mutat din oraş.           
- Haide, iubi! Te duci mâine! Ai timp să o revezi. Ştii cât de important este pentru mine meciul acesta.     
- La fel de important este şi pentru mine să îmi văd bunica astăzi, pentru că i-am promis că ne vedem. Mi-e dor de ea. Simt nevoia să o văd. Cred că e mai bine ca noi doi să ne vedem mâine. Aşa putem să realizăm ceea ce ne-am propus azi.      
- Să înţeleg că nu vrei să te întâlneşti cu mine azi?    
- Ba da, dar dacă  nu ne permite programul azi…     
- Ba da, am putea dacă tu nu ai fi atât de încăpăţânată şi ai înţelege importanţa acestui meci pentru mine. Vin toţi prietenii la mine, să îl urmărim împreună.      
- Bine, ne întâlnim la 16.         

   Cam aşa decurgeau toate discuţiile mele cu Adrian. Eu, ajungând să renunţ la tot ce voiam, în detrimentul dorinţelor lui, uneori chiar puerile. Mă cam săturasem să ripostez, să îi explic că şi nevoile mele erau importante, nu doar ale lui.    

   Era ora 16. Adrian nu se vedea nicăieri. Mă tot uitam după el. Uite-l că vine, mi-am spus. Însă, cu cât se apropia mai mult de mine,  cu atât observam că nu are trăsăturile lui.  Adrian era înzestrat cu o constituţie fizică puternică, cu o înălţime de 1,79 metri şi cu un aspect plăcut. Pe faţa lui se oglindea imaginea unui copil răsfăţat, dar în acelaşi timp, imaginea unui bărbat care putea fi grijuliu şi protector dacă îşi propunea. Părul lui negru  şi creţ se completa perfect cu tenul lui aproape măsliniu, creând, astfel, o fizionomie echilibrată şi  armonioasă. Ochii lui micuţi de culoarea căprui spre verde împreună cu sprâncenele sale groase şi bine conturate impuneau importanţă şi respect din partea celorlaţi. Era o persoană sociabilă, fiind înconjurat de mulţi prieteni, cu un simţ al umorului bine dezvoltat şi cu darul de a expune frumos şi convingător tot ce gândeşte. La o primă impresie era bărbatul ideal: chipeş, amuzant şi comunicativ. Însă, ca să existe armonie şi fericire într-o relaţie sunt suficiente doar aceste aspecte? De doi ani, de când eram împreună cu Adrian, încercam să îmi  răspund la această întrebare...    

   
- Adrian, este ora 16. Unde eşti?       
- Deja ora 16? Scuză-mă, iubi, dar nu mi-am dat seama când a trecut timpul aşa repede. Încă sunt cu băieţii. Sărbătorim victoria echipei noastre favorite.Tu eşti deja acolo?        
- Normal că sunt,  aşa cum am stabilit. Este 16 şi la ora aceasta ai spus că ne întâlnim.        
- Da, iubi, ai dreptate, dar înţelege şi tu că era important pentru mine să sărbătoresc cu băieţii, reuşita echipei. Nu te supăra fără motiv. Gândindu-mă mai bine, chiar ţi-am făcut o favoare lipsind de la întâlnire, aşa poţi să te duci să îţi vizitezi bunica, aşa cum voiai iniţial. Nu-i aşa că este o idee nemaipomenită? Sunt un iubit grozav!           
- Bine, bine, Adrian... încercând să închid cât mai repede, înainte să explodez de nervi.  

*Continuarea pe blog, Duminică, 8 Iunie, 2014*
Pentru că... fetele se relaxează cu stil!
Vă aștept și pe facebook!