SweetM - Capitolul 1, Partea 1

Hey!

Mie îmi place foarte mult  să citesc cărţi de dragoste. Vouă, nu? Ador poveştile de iubire, ajung să îndrăgesc personajele, să trăiesc alături de ele, să simt emoţiile lor!

Mă gândesc că şi voi savuraţi o poveste de dragoste emoţionantă. Aşa că, am hotărât, ca în fiecare duminică, începând de azi, să vă delectez cu un subcapitol dintr-o carte (nepublicată , încă) numită ,,SweetM”. Cartea face referire la o poveste de iubire  între două personaje total diferite.  Nimic nou, nu? La prima impresie aşa pare, dar, vă întreb, o poveste de  iubire nu este unică? Mai mult de atât, nu vreau să vă dezvălui, veţi afla citind-o. 

Dacă  vreţi să vă relaxaţi, să vă amuzaţi, să simţiţi emoţii, vă recomand această carte!

Prima impresie I

1.1 Aşteptarea

Prima impresie contează! Rămâne întipărită întreaga viaţă. Toţi ştim! În cazul acesta, de ce întârzia? Doar i s-a transmis că este urgent. Răspunsul meu făcea referire la cuvântul ,,impertinenţă”.

Aveam nevoie indispensabilă de calculator în acea zi. Totul complota împotriva mea, în special, acel om care mult se lăsa aşteptat.

- A venit! m-a anunţat bunica mea.

- Era şi cazul, sper să am timp să îmi finalizez proiectul.  

Într-adevăr, persoana pe care o aşteptam de ceva timp, era aici. Dar cine era aceasta? Ce întrebare nepotrivită! Omul care îmi repara calculatorul şi, în acelaşi timp, acela despre care nu aveam o părere bună, din cauza faptului că a întârziat.

M-am dus să-l întâmpin cu gândul de a-i spune că este nepoliticos să întârzie.

- Bună ziua, domnişoară! Ştiu că sunt îndrăzneţ, dar sper că puteţi să faceţi apel la amabilitatea dumneavoastră şi să mă scuzaţi că am întârziat. Motivele nici nu îşi mai au rostul, ci doar scuzele si regretele mele  pentru timpul în care m-aţi asteptat.

Am rămas uluită, uitând că voiam să-l cert. Îmi plăcuse modul în care mi se adresase, arătând respect şi chiar părere de rău pentru faptul că a întârziat. Mai mult de atât, nimeni mai în vârstă decât mine nu îmi vorbise vreodată până atunci cu dumneavoastră. Eram impresionată.  

Oare chiar ş-a dorit să fie politicos sau m-a luat în derâdere văzându-mă o puştoaică supărată? La cei cincisprezece ani ai mei nu mă consideram totuşi o puştoaică. Eu chiar mă priveam destul de matură şi cu scopuri clare în viaţă…

- Îmi puteţi spune, vă rog, ce probleme are calculatorul?

- Da, am spus eu cam derutată, întrerupându-mi monologul despre el.

- Perfect, vom rezolva acest inconvenient imediat! m-a  asigurat el.

Pentru mine, însă, „imediat” nu mai îmi suna aşa bine, voiam să dureze mai mult remediererea problemei, dorind să aflu mai multe despre misteriosul reparator care mă instiga.

- Nu vă supăraţi, domnule reparator, dar de ce nu mă tutuiţi? Vă adresaţi astfel pentru că...?    

- Acelaşi lucru pot să vă întreb si eu. De ce îmi spuneţi domnul reparator? mă întrerupse el cu un ton chiar amuzat.

- Nu ştiţi, că nu-i frumos să răspundeţi la o întrebare tot printr-o întrebare? Eu am folosit acest apelativ, pentru că nu ştiam cum vă numiţi şi nicidecum nu îmi doream ca această adresare să denote lipsă de respect.

- Poate că vi se pare că sunt impertinent, dar acelaşi răspuns îl am şi eu. Dumneavoastră sunteţi o domnişoară pe care nu o cunosc şi mi se pare cuviincios să vorbesc în consecinţă.

- Chiar dacă nu mă cunoaşteţi, vă puteţi da seama că sunt mai mică decât dumneavoastră şi nu era  necesar să  mă luaţi în râs prin acest mod de abordare.

- Pe vremea mea, când se vorbea cu pronume personal de politeţe, reieşea respectul şi consideraţia. Înseamnă că sunt cu mult mai bătrân decât credeam eu, dacă acum pe vremea dumneavoastră, domnişoară, acelaşi mod de exprimare înseamnă bătaie de joc...

- Nu este cazul să exageraţi sau să interpretaţi! Am înţeles acum şi vă apreciez bunul simţ pe care îl aveţi faţă de mine.

- Nu trebuie să apreciaţi ceva ce este firesc să fie.

- Cum spuneaţi că vă numiţi?

- Parcă domnul reparator, nu-i aşa? Aruncându-mi un zâmbet poznaş.

- Adică vreţi să vă numesc aşa toată viaţa?

- De ce sunteţi aşa sigură că o să mai avem ocazia să vorbim şi pe viitor?

Avea dreptate. Probabil era pentru prima şi ultima dată în viaţa mea când îl vedeam. De ce mă deranja acest lucru? Era un străin impertinent, după cum se descria şi el. Atunci, ce mă tulbura?

- Dumneavoastră cum vă numiţi?  

- Marina mă numesc. Acum fiţi drăguţ şi prezentaţi-vă şi dumneavoastră!          

- Eu sunt Matei. Îmi face o adevărată plăcere să vă cunosc! Consider că dacă ne ştim numele adevărat am putea înceta cu persoana a II-a plural. De acord?

- Da, Matei.

- Se pare că nu mai eşti atât de iritată ca atunci când am ajuns la tine. Ce te-a liniştit?

- Tu m-ai liniştit.

- Eu n-am nicio putere magică pentru a calma fetiţe, folosind iar expresia aceea jucăuşă şi poznaşă, tachinându-mă.

- Mă refeream la faptul că o să-mi repari calculatorul, doar la acest lucru.

- De ce este atât de urgentă şi importantă remedierea problemei?

- Cum să nu fie?  Mâine trebuie să prezint un proiect şi vreau să fie cel mai bun. Plus, că sunt în clasa a VIII-a şi am nevoie de calculator ca să pot ajunge la liceul mult dorit.

- Care ar fi acela?  

- Colegiul Grigore Alexandrescu. 

- Ce interesant! Pe vremea mea şi eu tot acolo am finalizat studiile liceale.

Aveam ceva în comun, cel puţin deocamdată, deşi, ceva în mine simţea că împărtăşeam aceleaşi gânduri, interese, pasiuni, plăceri. Voiam să ne cunoaştem mai bine, ca, astfel şi el să-şi dea seama de această reciprocitate dintre noi doi. Ce mi se părea ciudat era, că, nu aveam nicio reţinere faţă de Matei. Un bărbat  pe care îl cunoşteam de cincisprezece minute. Îmi permiteam prea multe discuţii nepotrivite cu acest ,,străin”. Însă, ştiam că pot să abordez orice subiect cu el fără să mă simt stingherită. Eram eu cu el... eu cum nu mă mai cunoscusem până atunci.

- Am terminat, deci, poţi să te relaxezi! O să ai timp suficient ca proiectul tău să ajungă cel mai bun.

Eram fericită, dar nu pe deplin. Odată ce îşi termina treaba, pleca şi eu nu îl mai vedeam. Îmi doream să am ocazia de a-l  cunoaște mai bine, să îi cunosc istoricul vieții, să știu ce îi place să facă, cum își petrece timpul liber, cum este în raport cu ceilalți oameni, dacă e dreptaci sau stângaci, ce îi place să mânânce. Mă interesa orice detaliu ce aparținea acestui bărbat întârziat, de la esențial la nesemnificativ. Nu știam de ce eram atât de acaparată de el, dar aveam nevoie să îl descopăr. Acesta constituia țelul meu și eram determinată să îl îndeplinesc. Trebuia să fac ceva, să ştiu sigur, că nu pierdeam legătura cu el. Dar ce anume? Cum puteam să continui această conexiune incipientă fără să mă pun într-o situație neplăcută? Nu puteam pur și simplu să îl rog  a mai vorbi cu mine pe viitor, pentru că eu eram absorbită pe deplin de el.  Aveam nevoie de un plan bine pus la punct, astfel încât, să nu par că sunt atât de interesată de el, dar să îmi ating și obiectivul. Cam dificil, nu aveam nicio idee care să mă scoată din impas. Mă simțeam stresată și incapabilă de a găsi varianta cea mai potrivită. Îmi creasem omulțime de planuri mintale pentru a reuși, dar niciuna nu mi se părea adecvată. Soluţia salvatoare, nu s-a mai lăsat mult așteptată:

- Se pare că acest calculator este cam leneş şi presimt că o să îţi mai creeze probleme. Îţi voi lăsa adresa mea de e-mail. Atunci când vei întâmpini dificultăţi cu el, mă poţi contacta şi le rezolvăm.

Era exact ceea ce voiam să aud şi să am: o cale spre comunicare cu el. Radiam de fericire că scopul meu s-a îndeplinit, fără a interveni, punându-mă într-o situație jenantă. Știam eu că suntem pe aceeași lungime de undă. Nu avea nicio importanță pentru mine faptul că dorința noastră  de a păstra legătura era generată de două motive total distincte: el pentru a se asigura că funcționarea optimă a calculatorului meu va rămâne neschimbată și ulterior, iar eu pentru că mă mistuia nevoia de a-l cunoaște deplin. Tot ce reprezenta important pentru mine atunci, îl constituia deținerea adresei sale de e-mail.

Întocmai cum a spus şi el, am avut timp să realizez cel mai bun proiect şi să iau nota maximă. Fericirea mea atingea culmi înalte şi simţeam cumva, că,a contribuit şi el la această stare. Am considerat că, trebuia să îi mulţumesc. De fapt, era mai mult un motiv ca să pot să îl caut, fără să mă pun într-o postură neplăcută în faţa lui. Aveam nevoie să ştiu ce făcea,  să-i cunosc părerea despre mine. Astfel, nu prea am stat mult să mă gândesc, dacă e bine sau rău, târziu sau devreme.M-am hotărât să-i las un e-mail:

From: marina_m@yahoo.com        
Sent: Marţi, 18 ianuarie, 2000, 10:41 PM  
To: matei.business@yahoo.com      
Subject: Mulţumesc

Bună seara, domnule reparator! Sper că nu dormiţi la această oră (22:41) şi că nici nu vă deranjez. Voiam să vă anunţ că, deşi a trecut o săptămână, se pare că munca dumneavoastră a fost trainică, întrucât, calculatorul nu mi-a mai creat nicio problemă. Poate vă întrebaţi atunci care este scopul acestui mesaj? Este unul de mulţumire; datorită remedierii problemei de către dumneavoastră, am putut să lucrez şi să iau zece la acel proiect. Sunt fericită şi doream să vă împărtăşesc această stare.        
                                                                                                                                      M

Sent

Nu prea am dormit în noaptea aceea, inima îmi galopa atunci când deschideam cutiuța poștală și sufletul mi se umplea de speranță și încântare doar la gândul că acolo s-ar putea afla un e-mail de la Matei.  Mă uitam, din zece în zece minute, să văd dacă mi s-a răspuns la mesaj, dar nu am primit nimic. Sufletul mi-era plin de nostalgie și deziluzii. Am fost dezamăgită spunându-mi că, am acordat prea mare importanţă unui om care, practic, nu îmi datora nici măcar un răspuns. Aşa că mi-am impus să îmi scot din gânduri, posibile conversaţii cu el şi să mă concentrez din nou pe şcoală.

*Continuarea pe blog, Duminică, 25 Mai, 2014*
Pentru că... fetele se relaxează cu stil!
Vă aștept și pe facebook!