SweetM - Capitolul 2, Partea 3

   Bună, sweet people! Am postat un nou subacapitol din cartea “SweetM”, intitulat „Surprize”. Îmi pare rău pentru întârziere, dar în weekend nu am avut acces la internet! Enjoy it!

   P.S. Ca să înţelegeţi mai bine acest subcapitol, este de preferat să recitiţi înainte, subcapitolul anterior lui, 2.2 „Cele mai bune sfaturi”.

2.3   Surprize

           

   Atmosfera era chiar plăcută. O după-amiază călduroasă, deoarece soarele îşi realiza cu succes îndatoririle, reuşind să însufleţească ambianţa. Aveam parte în acea zi de un sfârşit de martie sublim. Era un peisaj de contemplat. În aer, plutea mireasma acelui anotimp, degajând vigoare şi energie tuturor care intrau în contact cu aceasta. Soarele se impunea măreţ în faţa puţinilor nori care timid îşi făceau apariţia. Păsările gureşe zburau fericite printre copacii îmbrăcaţi în veşminte de primvără, iar iarba verde parcă dansa în adierea vântului. Acesta din urmă, nu o obosea prea tare cu ritmuri alerte, ci îi oferea o cadenţă lină şi echilibrată.                                               
   Îmi plăcea să privesc povestea naturii, îmi oferea linişte şi relaxare.Cu toatea acestea, Adrian nu îmi împărtăşea starea.       


- Iubi, nu mai sta mută, vorbeşte şi tu cu prietenii mei, nu vreau după să îmi reproşeze că am o iubită deloc vorbăreaţă!     
 
  În schimb, eu nu voiam să conversez cu nimeni, ci doar să mă las vrăjită, în continuare, de farmecele naturii.        
-  Marina, nu ştiam că o să vii şi tu. Adrian nu ne-a zis nimic despre faptul că o să vină însoţit, m-a înştiinţat unul din prietenii lui.    
- A insistat mult să vină şi nu am putut să o refuz. Îmi place tot timpul să îi îndeplinesc toate dorinţele, a intervenit Adrian.                       
- Ce iubit grozav ai, Marina! Eşti de acord, nu-i aşa?
  
  În momentul acela, faţa mea şi-a schimbat culoarea, devenind roşie, iar sângele îmi clocotea în vene. Nu puteam să cred ce tocmai auzisem. Adrian, le-a spus cumva prietenilor lui, că eu am insistat să vin aici? Eu? Oricum trebuia să mă calmez. Nu era momentul unei exteriorizări  sau  momentul  adevărului.


- Cred că faptele spun mai bine decât mine dacă Adrian este un iubit grozav, am răspuns eu pe un ton apăsat, uşor sarcastic.         
 
   Cele patru ore ce au trecut mi s-au părut o eternitate. Îmi doream nespus de mult, să inventez o scuză şi să mă evapor de la acea întrunire. Însă, dacă am acceptat invitaţia lui Adrian, mi s-a părut just, să o onorez până la final. Nu mai eram o copilă, căreia dacă nu îi plăcea ceva, îşi lua păpuşa preferată şi pleca la ea în cameră, departe de tot ce îi cauza neplăceri şi suferinţe. Eram o persoană matură, aşa mă consideram, de aceea, atunci, nu i-am reproşat nimic lui Adrian. Am aşteptat să plecăm de acolo, pentru a putea să îi spun ce mă apăsa. Însă, am avut parte de o surpriză:


-  Mă, iubi, ce ţi-era atât de greu să spui că, într-adevăr, sunt un iubit grozav? Ce a însemnat răspunsul acela ,,inteligent” pe care l-ai dat? M-ai pus într-o situaţie jenantă faţă de prietenii mei. Nu era cazul să filosofezi atât. Puteai să spui direct ceea ce credeai, adică da. Să nu mai faci aşa ceva, să te dai atât de inteligentă în faţa prietenilor mei, ne-am înteles, iubi?          
- Eşti sigur că acesta ar fi fost răspunsul meu?          
- Normal, doar sunt un iubit nemaipomenit.  


M-a lăsat perplexă, astfel, m-am gândit că nu mai avea rost vreun reproş. Oricum nu ar fi înţeles şi nici nu mai aveam dispoziţia necesară să îl aud.   
   Din seara aceea, m-am hotărât să îl evit pe Adrian. Nu eram dispusă să îi distrug percepţia faţă de imaginea sa de ,,iubit nemaipomenit”. Nu mai mi se părea important şi necesar să îmi cunoască părerea  faţă de comportamentul lui şi nici nu voiam să îi produc o suferinţă, auzind că eu nu am aceeaşi opinie ca el. Adrian era un băiat bun, sufletist, însă cu un comportament mult prea imatur şi prea centrat pe propria persoană, considerând că el ar trebui să fie cea mai importantă persoană din toate cercurile sale de prieteni: a  fi tot timpul înţeles şi tot ceea ce se întâmplă să  fie în beneficiul lui. Un cuvânt care îl descrie cel mai bine pe Adrian, ar fi cel de << copil >>. Mă amuza felul lui de a se comporta. Îl îndrăgeam, dar nu ca pe un iubit, ci ca pe un amic.       
   Nu mă îndrăgostisem niciodată de el, fluturaşii aceia din stomac nu au existat. Singura persoană ce i-a trezit la viaţă pe aceştia a fost Matei. SweetM al meu… Vai, ce  mult îmi lipsea! Deşi au trecut atâţia ani, nu îl puteam uita niciodată. Nu ştiu ce îmi făcuse. E posibil ca din câteva discuţii cu o persoană să ajungi să fii îndrăgostită irevocabil de ea? Da, doar discuţii neimportante, banale, nu discuţii cu iz romantic sau întâlniri. Astfel de întrebări mi le-am tot adresat de-a lungul timpului, ajungând la concluzia că el este<< băiatul meu>>, adică cum se spune, sufletul pereche. Păcat că alesul meu era atât de mare pentru mine şi că nu era posibilă niciodată o relaţie cu el. Ştiam că el mă percepe ca pe o fetiţă şi niciodată ca pe o potenţială iubită. Întrucât mi-am repetat aceste asumpţii în cap de nenumărate ori, am acceptat ideea.  Eram mulţumită cu faptul că el era pentru mine sufletul pereche şi că nimic nu va schimba această valoare. De ce consider că el era cel destinat mie? Cum spunea bunica mea: ,,A te te simţi şi a putea fii tu. A fii mereu fericită şi apreciată.” Eu doar vorbind cu el, subiecte fără valoare sentimentală, deţineam toate aceste stări. Dar dacă era posibilă relaţie între noi? Cred că eram atât de încărcată afectiv, încât îmi ajungea nouă vieţi. <<Gata cu visatul! Probabil el are o familie acum. Bucură-te că el este fericit şi mergi mai departe!>>Îmi spuneam uneori, cu scopul de a nu mai alimenta această reverie. Mă ajuta să mă focusez pe lucrurile de actualitate din viaţa mea.  

*Continuarea pe blog, Duminică, 22 Iunie, 2014*
Pentru că... fetele se relaxează cu stil!
Vă aștept și pe facebook!